WUSHU
In China, exista peste o suta de stiluri si scoli de Wushu,
fiecare cu tehnici si conceptii diferite, dar cele mai renumite sunt Shaolin (dintre
stilurile externe) si Wudang (dintre stilurile interne), ambele bucurandu-se de
acelasi prestigiu. Exista o zicala care spune „in nord, se acorda tot respectul
stilului Shaolin, in timp ce in sud, este la mare apreciere stilul Wudang”.
Stilurile de Wushu pot fi impartite dupa mai multe criterii. Din punct de vedere
geografic, se impart in stiluri din nordul Chinei (de exemplu, Changquan) si
stiluri din sud (de exemplu, Nanquan). Deoarece chinezii din nord erau mai
inalti decat cei din sud, ei au folosit avantajul miscarilor largi, a
loviturilor de picior si a sariturilor acrobatice, in timp ce chinezii din sud,
fiind mai mici de inatime, au dezvoltat puterea si viteza in partea superioara a
corpului, cu miscari compacte si multe lovituri de pumn, directe si rapide.
Impartirea stilurilor in intern-extern a fost facuta in scris pentru prima data
de Sun Lutang (1861-1932), creatorul stilului Sun de Taijiquan, care a
specificat ca Bagua, Xingyi si Taijiquan sunt stiluri interne. In general,
stilurile interne se caracterizeaza prin moliciune si elasticitate, prin miscari
relaxate, coordonate de o respiratie profunda si naturala. Corpul lucreaza ca un
tot unitar, fara nici o contractie musculara inutila.Majoritatea exercitiilor
din stilurile interne sunt practicate lent, pentru a imbunatati coordonarea
intregului corp si pentru a putea aparea starea meditativa, in care atentia este
indreptata catre aspectele interioare ale fiintei. Chiar in lupta reala, cand
stilurile interne sunt rapide, corpul ramane in continuare foarte relaxat,
deoarece se foloseste forta interioara numita neijin (nèi=interior, jìn=forta,
putere, vigoare), si nu forta musculara bruta.
Spre deosebire de stilurile externe, in care antrenamentele incep prin atentia
acordata puterii fizice, vitezei de executie a tehnicilor si aplicatiilor in
lupta, in stilurile interne se pune accentul, inca de la inceput, pe aspectele
interioare, cum ar fi constiinta spiritului, mintea si energia sau respiratia.
Progresul in artele martiale interne incepe de la minte si se propaga la corp.
In timpul practicii, toate gandurile trebuie indepartate si atentia concentrata
la ceea ce se exerseaza. In acest fel, apare linistirea mintii. A nu avea
ganduri este premiza unei gandiri foarte rapide, astfel incat gandul si actiunea
sa se desfasoare practic in acelasi timp. In Wudang Wushu, exista o regula care
spune „sa ataci dupa ce adversarul a actionat, dar sa lovesti inaintea lui”.
Odata ce aspectele interioare au fost intelese si aprofundate, se trece la
aplicatia lor in aspecte mai exterioare, cum ar fi corpul fizic, care devine mai
puternic si mai sanatos. Un corp puternic va determina un gongfu puternic, pe
cand cu un corp slab, nu se poate obtine decat un gongfu slab.
Rezultatul la care se ajunge poate fi acelasi in ambele stiluri, diferentele
apar in etapele intermediare si de inceput. Una din diferente consta in
modalitatea de abordare a practicii: de la interior catre exterior pentru
stilurile interne si de la exterior catre interior in stilurile externe. O alta
diferenta consta in felul in care arata formele. Stilurile externe suplimenteaza
cu energie forta miscarilor fizice si de aceea formele sunt dure. Stilurile
interne folosesc forta interioara ca suport al miscarilor fizice si, datorita
relaxarii, formele par blande.
Antrenamentul folosit in stilurile interne pentru a obtine neijin este
o forma speciala de qigong cunoscuta sub numele neigong (practica interna, nèi=interior,
gong=abilitate, practica, exercitiu). In stilurile externe, aceasta se numeste
waigong (wài=exterior). Un exemplu de manifestare a fortei interioare este fajin
(putere exploziva, fa=a emite, a lansa, jìn=forta, putere, vigoare) numit si
fali (lì=forta, putere, capacitate), o tehinca a stilurilor interne, prin care
se poate arunca adversarul la mare distanta. Neijin are avantajul ca va creste
in timp daca este cultivat cu asiduitate, in timp ce puterea musculara scade pe
masura ce se inainteaza in varsta.
O alta acceptiune a impartirii stilurilor in intern-extern este aceea care spune
ca neijiaquan (familia artelor martiale interne, nèi=interior, jia=familie, quán=pumn,
arta martiala) erau predate doar in interiorul familiilor de practicanti, din
tata in fiu, iar waijiaquan (familia artelor martiale externe) erau predate
oricui vroia sa practice.
Din punct de vedere al religiei care a stat la baza, stilurile de arte martiale
chinezesti pot fi clasificate in: stiluri taoiste (care le includ pe cele din
templele taoiste din muntii Wudang), stiluri budiste (cel mai cunoscut fiind
stilul Shaolin) si stiluri musulmane (practicate de minoritatea musulmana din
China).
Artele martiale chinezesti pot fi traditionale, axate pe aplicatii martiale si
lupta, si moderne, adaptate pentru competitii. Wushu-ul modern sau contemporan
consta in recompilari ale formelor traditionale, care sunt studiate si aranjate
din punt de vedere stiintific, fiind practicate asemanator gimnasticii, ca sport
demonstrativ si pentru competitii, in care juriul acorda puncte dupa reguli
specifice.
Desi au fost practicate initial numai in Republica Populara Chineza, ele s-au
raspandit in intreaga lume prin intermediul Federatiei Internationale de Wushu
care organizeaza la fiecare doi ani Campionatele Mondiale de Wushu, primul fiind
desfasurat la Beijing in anul 1991. La Campionatul Mondial de la Macao din anul
2003, s-a optat pentru rutinele individuale in competitiile internationale, care
contin miscari ce prezinta un grad mai mare de dificultate si care se puncteaza
suplimentar. Multe din aceste miscari nu fac parte din miscarile originale ale
stilul respectiv, dar se considera ca ele constituie un progres in domeniul
sportului si imbunatatesc calitatile fizice ale atletilor, punand in evidenta
abilitatile concurentilor.
Avand in vedere explicatiile de mai sus, se poate spune ca Wudang Wushu este un
stil intern, traditional, de provenienta taoista, cu originea in muntii Wudang.
In Wudang Wushu, fiinta umana si natura sunt interconectate, progresul in
exersare fiind dat de progresul in a obtine unificarea intre om si mediul
inconjurator.
